-Republica imposturii „princiare“ şi farsei monarhice

Cel ce scrie aceste rânduri nu este un adversar orb al monarhiilor. Într-o lume în care participarea democratică a indivizilor la configurarea opţiunilor politice de care depind evoluţiile vieţii sociale a naţiunilor impune funcţionarea unor mecanisme instituţionale complexe şi eficiente, rolul monarhiei nu poate fi însă supraevaluat.  Fosta instituţie medievală, de derivaţie antică, a supravieţuit în epoca post-modernă – acolo unde a supravieţuit – exclusiv datorită faptului că a avut (sau i s-a dat posibilitatea de a şi-o menţine) funcţia, configurată pe parcursul unei istorii naţionale, de garant-garantat al legilor. Funcţiile monarhiilor supravieţuite după cel de al doilea Război Mondial în Europa – cazul monarhiei Japoniei este, de pildă, complet diferit, datorită sacralităţii atribuită de imaginarul popular şi tradiţia religioasă instituţiei respective – reflectă în general aşezări precedente ale raporturilor între facţiuni, grupări, partide şi clase sociale.
Ponderarea raporturilor între instituţiile menite a marca nu doar forţa şi aspiraţile fiecăreia dintre acestea ci şi dorinţa lor legitimă – izvorâtă din experienţe uneori dramatice, de tipul războaielor civile – de evitare, în numele binelui comun, a fricţiunilor şi conflictualităţilor în scopul menţinerii Sistemului-Ţară într-o stare de relativ echilibru, indispensabil pentru guvernarea economiei şi vieţii publice, a devenit, în ultimele decenii, principala motivaţie politică a supravieţuirii monarhiilor.  În pofida tentativelor de conectare la realităţile sociale, politice, tehnice şi ştiinţifice ce contribuie la reconfigurarea continuuă a realităţile instituţionale naţionale şi internaţionale, monarhiile constituţionale europene rămân o formă desuetă de unificare şi armonizare a funcţiilor Statului. Ele reprezintă un timp apus al continuităţii în exercitarea puterilor încredinţate lor ca urmare a consensului între oligarhii. >>>>>>

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: