-Pâinea, circul şi triumful

Nu doar in Romania pentru anumiti oameni politici nu exista limite ale marlaniei. Ambasadorul Frantei la Roma, fireste, a protestat. Grosolaniei lui Calderoni i s-au adaugat, pentru a murdari triumful si cu el spiritul sportiv, acte vandalice si agresiuni verbale si scrise ale unor chibiti super-infierbantati. Intrati in plina noapte in cartierul ebraic din Roma, ei si-au scris oribilele lor lozinci antisemite pe zidurile edificiilor: acestea sunt indicatorul complexitatii starilor euforice ale celor pentru care circul este drogul existentei, inlocuitorul painii.

O asemenea dezlantuire de entuziasm pentru o victorie a razboinicilor intorsi victoriosi acasa nu se mai vazuse in Urbs de pe vremea triumfului acordat triumvirului Iulius Caesar in 46 i.e.n. de catre Senatul si Poporul Roman (SPQR) dupa victoria asupra galilor, emfatic de el povestita in Commentari de Bello Gallico. O capodopera de laudarosenie, scrisa magnific, pe care o deschid din cand in cand pentru a ma reintalni in paginile ei cu comentariile la Commentari facute de voci care imi revin uneori in memorie: acelea ale fantomelor inimitabililor Maestri Constantin si Hadrian Daicoviciu, Emil Condurachi, Dumitru Tudor. In cortegiul care a strabatut in anul indicat orasul, plecand – precum cerea ritualul consolidat de cateva secole bune de istorie si victorii (alternate si de unele infrangeri grave, dar reparabile) impotriva restului lumii – de la Campul lui Marte, pentru a strabate Forum Boarium (actuala Piata Argentina) si Circus Maximus, pentru a se incheia, dupa traversarea Forumului, pe colina sacra a Capitoliului, se afla capetenia rebela a galilor, miticul Vercingetorix. El era Trofeul, obiectul prezentat multimii in delir nu doar pentru ca Roma era victorioasa, ci si deoarece asupra ei plouase cu sclavi noi si distribuiri de grane, alimente si sesterti. Cuceritorul avusese cu ce capta atat simpatia provizorie a multimii, cat si cu ce sa excite imaginarul ei; aceasta avea, deci, la randul sau, motive de bucurie. Atata vreme cat Roma era imbatabila, imensul sau stomac plebeu a fost un depozit de simpatie pentru cine asigura victorii in favoarea linistirii poftei de viata a unor straturi diverse ale populatiei, nu doar a poftei de paine si circ a sarantocilor. Scenele de entuziasm din filmele de epoca reprezentand intrarea Trupelor Anglo-Americane in Roma in data de 4 iunie 1944 palesc pe langa imaginile delirului colectiv din seara zile de luni 10 iulie 2006 din Marele Circ (peste 600 m lungime si peste 150 latime) si zona inconjuratoare. Eliberarea Romei de anglo-americani, motiv de jubilatie legat de perspectiva incetarii suferintelor cauzate de halucinatiile imperiale ale fascismului, era un triumf al altora; sosirea Cupei Mondiale la Roma a marcat recompactizarea opiniei publice in jurul ideii ca orice victorie de anvergura apartine si multimii care sufera in modernele arene – sau in arenele virtuale, “distribuite” de televiziuni – alaturi de combatanti. Maxima recompensa care poate fi oferita acestora de cei care din adorarea lor si-au facut o ratiune a existentei nu poate fi decat Triumful. Politica nu putea ignora acest lucru si ca atare traseul Triumfului acordat noilor invingatori ai galilor in loc sa se termine la Palazzo Chigi (sediul Primului Ministru) a inceput cu acesta. Dupa care a urmat “baia de multime”. Binecuvantarea oricarei victorii poate fi utila guvernelor care conduc Natiunea in momentele in care aceasta este obtinuta: oficializarea ei oficializeaza existenta unei redobandite increderi in vitalitatea colectiva…

Painea, circul si triumful

De la proclamarea Republicii si pana in timpurile recente Roma a fost scena imensa de desfasurare a unor adunari si demonstratii de masa in fata carora manifestari similare din alte capitale europene palesc cu desavarsire. Atat giganticele demonstratii si mitinguri spontan-organizate ale fortelor de stanga desfasurate in decursul deceniilor postbelice cat si sutele de mii de persoane venite periodic din toate colturile lumii pentru a participa la ceremoniile ce au loc in Piata Sfantului Petru, cu participarea Papei, fac din Roma un oras unic pentru capacitatea sa de a metaboliza evenimentele si a le trasforma in spectacole de masa, menite a degaja mesaje politice sau – in cazul manifestarilor religioase – de natura spirituala. Mesajul implicit in valul de entuziasm al intrarii in Circus Maximus al invingatorilor Cupei Mondiale este unul diferit si nu poate fi ignorat.

Traim in epoca virtualului, cand mesajele subliminale se insinueaza in forme multiple si lasa urme a caror durabilitate nu poate fi foarte limpede evaluata, dar de a caror semnificatie imediata nu se poate a nu se tine cont. Prezenta trofeului reprezentat de Statueta Cupei Mondiale in cortegiul triumfal al “eroilor” – folosesc o expresie recurenta in ultimele zile in presa italiana – intorsi de la Berlin a avut pentru multimea din Marele Circ si pentru cei ce au urmarit la televiziune dementiala noapte romana de luni 10 spre marti 11 iulie a.c. cam aceeasi semnificatie pe care o avea prezenta lui Vercingetorix in cortegiul lui Caesar. Mica statueta ridicata spre cerul Romei de atleti in mijlocul urletelor simpatizantilor a unificat orgoliile, a ridicat un nor de sperante pentru viitor: acestea din urma au migrat cu mult in afara teritoriului sportului. Unii analistii economici optimisti au prezis o contributie a Triumfului la ridicarea cu 3%, in acest an, a PIB-ului italian, aflat in mare suferinta in ultimii cinci ani. Alti oameni politici, la fel de optimisti, au conferit Victoriei din finala de la Berlin rolul de liant in coagularea energiilor colective pentru relansarea economiei italiene. “Ati unit Italia” – le-a spus jucatorilor premierul Romano Prodi. Un istoric ar putea considera expresia hazardata: ar vedea minimalizata actiunea politica a patriotilor din perioada Risorgimeto-ului. Pentru “partidul tricoului Nationalei” si pentru “partidul televizoarelor”, expresia a parut insa cat se poate de adecvata.

A trecut pe planul secund, in mijlocul entuziasmului general, problema invingerii galilor prin excluderea de pe teren a capului uman (impreuna cu pretioasele sale picioare) care a lovit – din motive care, se pare, ar fi putut scoate din pepeni orice cetatean din univers pentru care mama si surorile sunt la fel de sfinte cum sunt pentru crestini Maria si restul familiei, se presupune largite, a lui Isus Cristos – pieptul unui jucator din echipa ce pana la urma a devenit castigatoare. Nu a fost prea luat in serios nici faptul ca un principal colaborator al citatului lider Umberto Bossi, senatorul Roberto Calderoni, fost ministru pentru Reforme din Guvernul Berlusconi, a declarat, “la cald” si fara ezitare, ca echipa care a “aliniat lombarzi, campani, veneti si calabresi” a batut o echipa care “si-a sacrificat propria identitate, aliniind in teren negri, islamici si comunisti”. Nu doar in Romania pentru anumiti oameni politici nu exista limite ale marlaniei. Ambasadorul Frantei la Roma, fireste, a protestat. Grosolaniei lui Calderoni i s-au adaugat, pentru a murdari triumful si cu el spiritul sportiv, acte vandalice si agresiuni verbale si scrise ale unor chibiti super-infierbantati. Intrati in plina noapte in cartierul ebraic din Roma, ei si-au scris oribilele lor lozinci antisemite pe zidurile edificiilor: acestea sunt indicatorul complexitatii starilor euforice ale celor pentru care circul este drogul existentei, inlocuitorul painii. Presedintele Republicii a cerut ieri scuze, in numele tuturor compatriotilor, comunitatilor ebraice din Italia…

Cronica Română

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: