-Oraşele viitorului şi aglomerările “convertibile”

Bienala de Arhitectura de la Venetia este, fara umbra de indoiala, cea mai prestigiosa manifestare internationala menita a lua pulsul evolutiei nu doar a ideilor pe care le formuleaza si le reformuleaza in pas cu viata arhitectii si urbanistii – exponentii a doua profesiuni intim legate, dar oricum distincte in ce priveste mijloacele si finalitatile – in cautarea unui raport optimal intre spatiul locuibil si mediul inconjurator, ci si al conceptiei pe care centrele de decizie politice si economice le promoveaza, in functie de intesesele provizorii sau de durata pe care le reprezinta sau carora le sunt exponenti, in legatura cu acest raport. Dupa anul 1996, cand ingrijirea Bienalei a fost incredintata arhitectului si profesorului vienez Hans Hollein, la Bienala de Arhitectura de la Venetia s-a promovat idea ca despre evolutiile in domeniul arhitecturii si urbanismului vorbesc cel mai bine proiectele realizate sau pe cale de a fi realizate. Ca atare, vizitand atat pavilioanele Bienalei de Arhitectura cordonate de Hollein cat si ale celor celor patru manifestari consecutive acestora (1998, 2000, 2002, 2004), cei interesati de evolutia arhitecturii si de raportul ei cu evolutiile social-economice-ambientale ale lumii contemporane, mereu influentate – in bine sau in rau – de optiuni si decizii, puteau pleca cel mult cu o imagine generala a unor framantari individuale configurate in realizari sau in proiecte. Cu alte cuvinte, Bienala era un fel de sectiune in masa de proiecte si intentii ale arhitectilor din diferite tari, o suma de indicatii privind motivatiile ideologice si tehnice ale unor cautari de limbaje arhitectonice individuale, uneori finalizate in edificii ca-racterizate de aplicarea de solutii formale inovatoare intr-un context in care prima indrazneala experimentarii si era mai putin pusa in evidenta capacitatea operei arhitectonice de a incide asupra raporturilor sociale printr-un dialog viu al formelor sale cu exigentele tesutului urban. Timp de un deceniu, Bienala de Arhitectura s-a ocupat – in intentia de a pune in evidenta cautari cu grad de reprezentativitate pentru tendinte in curs – de proiectantii si proiectele unor cladiri destinate unor functiuni si nu de racordarea acestor proiecte la metamorfoza oraselor si la antropizarea – in limitele sustenabilitatii – teritoriului.

Aceasta carenta a manifestarilor Bienalei de Arhitectura din ultimul deceniu a incercat s-o inlature directorul editiei din acest an (a zecea), Richard Burnett, profesor de arhitectura si urbanistica la London School of Economics si “advisor” pentru arhitectura al Primarului Londrei. Burnett, a carui sensibilitate fata de problemele economico-sociale ale arhitecturii a fost rafinata si de contextul institutional unde isi desfasoara activitatea didactica, a propus identificarea unui traseu semnificativ al gandirii arhitectonice actuale in functie de modul in care este abordata relatia oras – edificii – societate. Ca atare, manifestarea din acest an de la Venetia are un titlu banal, parca descins din avanturile ideologice ale socialismului real: Oras: arhitectura si societate. Optiunea lui Burnett reprezinta o reactie inteligenta la exasperarea individua-lismului, ba chiar a vedetismului, din istoria arhitecturii – si implicit a construitului – din ultimele decenii. Intrecerea in “a face” – cat mai mare, mai inalt, mai tehnologizat, mai scump, mai bizar, mai inovativ – a transformat multe centre urbane in ingramadiri haotice de edificii si structuri de sprijin, de infrastructuri care se strecoara, la vedere sau pe sub pamant, printre ce a fost deja “pus pe teren” in virtutea unor initiative adeseori lansate fara o analizare a efectelor de perspectiva asupra tesutului urban. In nenumarate centre urbane ale lumii respectivele edificii nu “vorbesc” intre ele, nu transmit semnale unul catre celalalt: prin ele se perinda persoane, grupuri de persoane sau multimi care nu dialogheaza eventual decat cu masinariile din interiorul Masinariei-Edificiu si pentru care Cetatea – locul de intalnire al culturii si sensibilitatilor diferite in scopul organizarii convietuirii pe principii liber consimtite – nu se afla nicaieri deoarece ea se termina la fereastra.

(continuare din pagina 1)

Boom-ul demografic si fenomene economice caracterizate uneori in unele zone ale planetei de cresteri violente (China: aprox. 9% media anuala in ultimul deceniu) si altele de polarizari sociale violente (tari din America Latina), reflex al redistribuirii la fel de violente a resurselor si produsului muncii, au facut ca procesele de crestere a numeroase zone urbane sa devina aproape neguvernabile. Confruntati cu dinamismul cresterii aglomerarilor Sao Paolo si Rio de Janeiro, arhitectii si urbanistii brazilieni depun, de pilda, eforturi disperate – in acord cu municipalitatile – in scopul functionalizarii acestora. La simpla vizionare “in zbor de pasare” a lor – propusa de realizatorii “interventiei” telematice din Pavilionul Braziliei – te cuprinde, involuntar, un fior. In absenta criteriilor rationale de expansiune si de functionalizare a tesutului urban in raport cu exigentele vietii sociale, marile aglomerari isi pot teroriza locuitorii.

De respectivul fenomen nu scapa nici Romania, tara a carei Capitala se inscrie “cu succes” – desi nu are mari probleme de supradimensionare raportata la populatia tarii (Budapesta, de pilda, concentreaza cam 1/55 din populatia Ungariei, Viena cam tot atat din populatia Austriei, in timp ce Bucurestiul “inghite” cam 1/10 din populatia Romaniei) – in randul organismelor urbane parca menite a insufla spaima, in prezent si in perspectiva, propriilor locuitori. O “spaima” crescuta in timp, cu concursul tuturor municipalitatilor “prezidentialiste” (in raport cu organismul urban) revolutionare si post-revolutionare: de la Crin Halaicu la Adriean Videanu.

Dezordinea normativa, incapacitatea administratiei de a aplica macar reziduurile reglementarilor existente, eterna derogare si continua reimproprietarire – care acum vizeaza in maniera iresponsabila plamanii verzi ai oraselor, renationalizabili oricum in virtutea supremului interes public, cum se face si in State, unde dreptul de proprietate este sfant – au degradat actul proiectarii si actul planificarii urbane la acte de acomodare a acelei Ars Princeps care este arhitectura la gusturile indoielnice ale parvenitilor de toate categoriile, la dorintele de epatare ale acelorasi, la incompetenta uneori corupta a administratorilor treburilor (care ar trebui sa fie) publice.

Goana dupa profit a distrus, cu concursul acestora din urma, conceptul de “lotizare rationala” si a facut aproape imposibila aplicarea principiului implementarii serviciilor esentiale in faza de pre-urbanizare. Bucurestiul – ca si alte orase ale tarii – risca a deveni (daca nu chiar este) un oras salbaticit, in intravilanul si extravilanul (in asteptare de a deveni “intravilan”) caruia intai se ridica “Palatul” proiectat la cerere in jurul unui sprit, dupa care se pune problema unde se va duce apa din closete (cu dejectiile aferente) si de unde va veni apa din baie, ca si gazul sau electricitatea.

De aceasta ingrozitoare situatie arhitectii romani – urbanisti nu mai exista de mult, ultimul a fost, in bine sau in rau, Cezar Lazarescu, om cult, dar conditionat de optiuni politice perverse – incep a deveni tot mai constienti. Critici necrutatoare jefuirii teritoriului, junglizarii cadrului urban din Romania – si in special din Capitala – aduc, in forme potrivite (tabele, texte, imagini integrate intr-o forma de lectura moderna a istoriei arhitecturii Romaniei ultimelor decenii si a dramaticului ei raport cu mediul si cu societatea) cei carora li s-a incredintat (pe baza de concurs) reprezentarea reflectiilor facute in Romania de arhitecti pe marginea temei – simple, dar cu multe implicatii – gestionata la scara internationala de arhitectul Burnett.

Este pentru prima oara dupa 1990 (anul primei participari a unei echipe de arhitecti romani la Bienala de la Venetia) cand din Pavilionul Romaniei se poate iesi avand impresia ca in Romania s-a consolidat forta de emisie a vocii arhitectilor care isi iau in serios menirea, care isi orienteaza cautarile in sensul obiectivului final al demersului artei lor: acela de asigurare a unui raport echilibrat intre microcosmosul vietii persoanei si microcosmosul (ceva mai mare, dar tot microcosmos) urban, intre acestea doua si micro-cosmosul ambiental, parte a sistemului planetar. Membrii grupului coordonat de arh. Constantin Geoagea (colaboratori Cosmina Geoagea, Stefan Ghenciulescu, Justin Baroncea si sociologul Ana Bleahu) au lucrat animati de spiritul raspunderii si cu inteligenta, flancati de un comisar tanar si competent (conf. arh. Marius Marcu-Lepadat).

In neimplinirile si angoasele prezentului urban, numeroase grupuri de arhitecti incearca descifrarea viitorului aglomerarilor urbane. Surpriza insa: din strafundurile istoriei arhitecturii iese la iveala, mai actual decat oricand, precum se vede si la Bienala de arhitectura, conceptul renascentist de Oras Ideal, conceptia dupa care un organism arhitectonic este necesar sa fie proiectat mai ales in functie de caracteristicile vietii civice! Repere pentru demersuri moderne raman proiectele pentru Sforzinda din Tratatul de Arhitectura (465) al lui Filarete (1400-1469), desenele lui Leonardo din Codicele Atlantic pentru remodelarea urbana a orasului Milan, alte proiecte utopice (Cetatea Soarelui a lui Campanella) sau plauzibile de care m-am ocupat si eu in anii tineretii. Cetatea ideala este, in linii mari, o Cetate Imposibila, un simbol al unei aspiratii de a conferi un cadru convenabil unei vieti social-politice si economice bazate pe o anume ordine, convenita si acceptata. Un oras de noua fundatie, un fel de Cetate aproape imposibila, dar care asigura conditii de munca si de viata convenabile pentru locuitori, propun de pilda arhitectii norvegieni in proiectul, inca “in miscare”, pentru Tromso, localitate dincolo de cercul Polar, la Marea Barents. Tromso este si un pariu al arhitecturii cu ea insasi in conditiile in care principiul constructiv de baza consta in respectarea unui pact de neostilitate intre om si natura. La Tromso se cauta in pacificarea raportului omului cu natura un izvor nou de intelepciune pentru arhitecti si oamenii politici.

Reintorcandu-se la formularile textuale si grafice ale Cetatii Ideale a Renasterii si ocupandu-se de reinterpretarea lor in contextul evaluarii noilor dificultati ale vietii din zonele intens urbanizate si al tensiuni intre om si mediu in regiunile extrem de dezvoltate industrial, un grup de arhitecti italieni a propus un proiect usor ciudat si aparent desuet, dar care raspunde logicii procesului fugii inevitabile din infernul aglomerarilor angoasante. Vema (abreviere pentru Verona-Mantova) este momentan o imaginara structura urbana in forma de dreptunghi cu laturile de 2.260 si 3.700 m, cu 30.000 locuitori (proiect in Pavilionul Italia). Cei ce au lansat propunerea sunt de parere ca ea fie proiectata exclusiv de douazeci de arhitecti tineri, “purtatori ai timpurilor noi”, cum ar fi spus poetul.

Cu obisnuitul lor pragmatism, arhitectii germani, din randul carora in ultimele decenii nu au iesit prea multe celebritati, propun la Bienala de Arhitectura solutii pentru “reconvertirea” oraselor, adica a rolului si functiunilor unor arii, sectoare, edificii. Intr-o tara unde devastarile din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial au impus reconstruiri masive si restaurari care practic au fost reconstruiri “in stil”, unde se incearca a se inlatura fara costuri sociale excesive dezastrele arhitecturii colectiviste si a spiritului arhitectonic si urbanistic de cazarma din fosta R.D.G., optiunea considerarii aglomerarilor urbane precum entitati “convertibile” corespunde unui scop social precis si este o proba de responsabilitate comuna a politicii si arhitecturii. O responsabilitate pe care in Romania – asa cum rezulta explicit din prezentarea starii de fapt a problematicilor dezvoltarii aglomerarilor urbane din tara – Politica nu are intentia a o impartasi cu arhitectura.

Cronica Română

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: