-Despre o carte („Destrămări multicolore“) deja tipărită

Primesc prin curier o carte care îmi poartă semnătura. Este tipărită în excelente condiţii grafice de editura RAO. Se numeşte „Destrămări multicolore”. Nu pentru a promova un „produs editorial” ci doar pentru  „a da seamă” – pentru a folosi o înţeleaptă expresie românească – cititorului de motivele ce m-au determinat a strânge în volum reflecţii făcute în faţa hârtiei pe parcursul câtorva ani, reiau în rândurile mai jos unele consideraţii din nota autorului, cu care se deschide cartea.
Textele cuprinse între coperţile acesteia reprezintă o selecţie a unor articole apărute în intervalul noiembrie 2004 – 3 noiembrie 2006 în cotidianul „Cronica Română”. La această ultimă dată a fost publicat textul De bello valacho, sive methamorphoses novissimae; cu el se încheie capitolul din volum intitulat Dacia (In)Felix. A fost înscris în sumar nu deoarece marchează momentul – sau motivaţia probabilă  –  „ruperii filmului” cu patronatul unei publicaţii în jurul căreia s-au regrupat între 2005-2006, cu nemijlocitul concurs al subsemnatului, care probabil putea găsi un spaţiu de comunicare mai interesant pentru a-şi distribui credibilitatea, o serie de personalităţi ştiinţifice, culturale şi în acelaşi timp şi ale vieţii publice. Cultura politică, talentul, capacitatea de convingere şi buna credinţă a majorităţii acestora, conjugate cu munca tot mai serioasă a unei redacţii mult subdimensionată, formată prevalent din tineri talentaţi (şi certăreţi pe măsura vârstei), stimulaţi de perspectiva de a lucra (în fine) într-un cadru civilizat, favorabil îmbogăţirii experienţei profesional-umane, şi-au dat mâna în a atribui numitului ziar, în ciuda modestiei tirajului său, rolul de „emiţător” de opinii demne de a fi luate în consideraţie de un număr în treptată creştere (lentă dar creştere) de cititori şi de acea parte a „clasei politice” care preferând a gândi cu propriul cap părea a fi sensibilă la „profitul” intelectual derivat din confruntarea cu gândirea unor interlocutori obiectivi şi bine instruiţi.  Ultimul articol tipărit în coloanele ziarului numit l-am repropus cititorului deoarece mi se pare că se referă la o situaţie simptomatică pentru o altă „grupare” de pe scena politică românească: aceea care nu se aude decât pe sine şi care ar distruge tot ceea ce este contrar ideii proprii despre sine. O situaţie definită, în esenţă, de incapacitatea unor lideri fără o istorie politică personală convingătoare – sau cu o istorie politică personală în parte inventată, în parte  improvizată din necesităţi practice – de a reflecta cu sinceritate, temeinic, în spirit autocritic, asupra propriilor acţiuni. Unele dintre ele, nu puţine, s-au dovedit a fi, la scurt timp după ce au fost „comise”, dezastruoase pentru evoluţiile pe termen scurt şi mediu – pentru a nu mai vorbi de cele pe termen lung – ale economiei şi vieţii sociale ale României. În ciuda evidenţelor, ele însă au fost revendicate cu orgoliu de cei ce le-au promovat. Spiritul autocritic nu a fost şi se pare că nu va deveni foarte curând o caracteristică dominantă a comportării oamenilor politici din România, o ţară în care social-democraţia, ideologie agregatoare în jurul căreia se desfăşoară farsa bătăliei politice actuale, nu va putea nicicând să funcţioneze – regret că trebuie să o spun – precum a funcţionat timp de peste o jumătate de secol în Suedia. Zadarnice vor rămâne, cred, eforturilor repetate ale domnului senator Ion Iliescu de a îndrepta privirile membrilor marcanţi ai partidului pe care l-a întemeiat şi păstorit către experienţa acelor puţinele ţări unde idealurile socialsmului democratic şi reformist nu s-au poticnit în amănunte privind forma Statului – în Suedia, de pildă, parlamentarismul a fost introdus în 1719 iar întocmirea constituţional-monarhică a fost introdusă în 1866, an în care „monstruoasa coaliţie” îl alunga de pe tron, în Principate, pe Cuza – sau gestionarea resurselor. Nu deviem de la subiect menţionând, în acest context, că în ultima sută de ani monarhici şi constituţionali suprafaţa pădurilor din Suedia a crescut cu 60 % deoarece pentru fiecare copac tăiat se plantează, fără prea multe discuţii în Parlament sau în familie, alţi doi. Ce s-a întâmplat cu pădurile din România în plin regim monarhic-constituţional şi în special în intervalul dintre cele două războaie mondiale, după care tânjesc mulţi, puteţi afla din monumentala lucrare a profesorului C.C.Giurescu dedicată pădurii româneşti. Din păcate, după 1989, în plină epocă republican-democratică, istoria devastărilor se repetă. Mai nou, din 2006, în Suedia se află la putere – după o lungă guvernare social democrată începută în 1932 şi întreruptă doar de trei ori de victoriile electorale a unor regrupări de centru-dreapta (1976, 1979, 1981) – un partid liberal, fapt care nu a schimbat nici Forma Statului şi nici raportul între numărul copacilor tăiaţi şi cei plantaţi. Îmi vine să cred că în România unele noi „forme originale” de social-democraţie sau liberalism vor fi propuse electorilor doar atunci când un lider latifundiar al minorităţii maghiare – acela care îşi tot plimbă în cele patru vânturi mondiale şorţuleţul şi mistria din dotare, simboluri ale unei puteri ce se vrea oculte şi nemăsurate – împreună cu alţi neo-latifundiari silvici „de diferite naţionalităţi” (prevalent români) vor reuşi să taie tot ce mai este de tăiat din pădurile României, fără să pună nimic în loc. Întrucât orice comparaţie între potenţialului modelator (în raport cu conştiinţa colectivă şi instituţiile statului) al gândirii şi practicii politice din România cu cel al gândirii şi practicii politice din state precum Suedia mi s-a părut doar un potenţial exerciţiu de virtuozitate verbală, nu am încercat să-l propun cititorilor, nici în presă şi nici în acest volum. În el m-am mărginit a vă prezenta unele aspecte ale vieţii şi organizării social-politice din Molvania, deoarece între forma mentis a majorităţii oamenilor politici ai României şi de forma mentis a politicienilor din imaginara citată „ţară vecină şi prietenă” – atât de prietenă încât pare a fi chiar ţara noastră – sunt asemănări izbitoare… Ar fi impropriu a numi „editoriale” (deşi în presă au fost publicate sub acest generic) textele selecţionate pentru acest volum, apărut prin bunăvoinţa editorului şi directorului general al RAO şi colegilor cu care colaborează. Îmi face plăcere că ele apar sub egida unei instituţii de prim ordin în viaţa culturală a României, o realitate editorială importantă deja la nivel internaţional, construită prin muncă asiduuă, prin acumulări treptate de experienţă şi credibilitate, prin dezvoltare inteligentă şi fără favoruri „de la Stat”. Textele semnate de mine, pentru a reveni la ele, nu au decât în parte caracteristicile de regulă atribuite, prin consens profesional tacit, genului publicistic căruia se consideră că îi aparţin. Nu doresc a face, în aceste câteva rânduri, afirmaţii polemice. În paginile a nu puţine din principalele publicaţii, centrale şi locale, din România statutul editorialului – şi ca atare şi al editorialistului – a fost degradat: el este în multiple cazuri redus la rolul de spaţiu jurnalistic consacrat răfuielii permanente cu adversarul politic „preferat” sau cu acela căruia „îi vine rândul” în virtutea ruperii sau construirii alianţelor politice nedezinteresate din care fac parte „editorii” (a se citi deţinători de „mijloace de comunicare de masă”). În jurul acestora se coagulează, prin forţa împrejurărilor, grupări jurnalistice animate de simpatii şi antipatii care nu pot fi de sens opus simpatiilor sau antipatiilor (ca să nu spunem „intereselor”) proprietarului „prăvăliei”: treaba ei, într-un asemenea context, ar fi aceea de a vinde informaţii adevărate sau adevărat-manipulate, opinii autentice alături de altele „pilotate” sau aparent inocentele dar uneori devastatoarele „bârfe şi şmenuri”. Majoritatea editorilor autohtoni sunt „homini novi”, industriaşi şi oameni de afaceri crescuţi, de regulă, pe solul fertil al iniţiativelor de jupuire a bunurilor Statului (înţelegând prin ele „obiectivele economice” realizate cândva, „sub comunişti”, de colectivitatea lucrativă spre folosul, declarat oficial, acesteia) cu ajutorul grupurilor de sprijin politice. Politicile de privatizare din România puteau avea un caracter mai puţin prădător, puteau genera mai puţină mizerie. Stabilitatea economică a celor ce au fost principalii lor beneficiari va mai depinde încă o scurtă perioadă de timp – până la ştergerea „datoriilor” sau lămurirea dosarelor privind acte de înşelăciune, corupţie sau abuz – de capacitatea de influenţare şi de condiţionare a deciziilor politice: atât acelea ale „prietenilor” cât şi acelea ale „duşmanilor”. Ca atare, „editorii” au înţeles foarte bine că, înainte de a fi un instrument de clarificare a opiniei publice, presa poate fi, fapt demonstrat de o experienţă multiseculară, un instrument de putere. Influenţa asupra opiniei publice înseamnă voturi, condiţionarea conducerii partidelor sau a unor părţi a acestora, a Parlamentului şi a Guvernului, ţinerea în şah a intituţiei Garantului Constitutiei care ar trebui – problema dacă este sau nu este nu constituie obiectul acestor rânduri! –  să fie întruchipată de Preşedinte. În economia cărţii intitulată „Destrămări multicolore”, ca de altfel în economia fostei mele activităţi provizorii de pseudo-editorialist „telematic”, nu este acordată decât o atenţie contextuală problemelor care menţin ridicată tensiunea între părţile politice aflate într-un conflict ruinător pentru populaţia României în ansamblu şi profitabil pentru cei care îl alimentează. În „vremea” în care se scriau şi se publicau textele din acum apărută, România era o ţară în care mulţi priveau intrarea în Uniunea Europeană ca un panaceu, un remediu bun pentru toate relele naţionale. Am considerat că lărgind cadrul reflecţiilor despre ce se întâmplă „prin împrejurimi” aş putea aduce o modestă contribuţie la lămurirea punctelor de vedere „despre lume şi viaţă” a celor câteva mii de cititori cărora mă adresam iniţial, la clarificarea pentru cititor a motivelor pentru care nu doar în România se trăieşte între eroare şi speranţă. În fine, am crezut că lărgind aria de cuprindere, va fi mai clar de ce pe anumite meridiane unele speranţe pot deveni chiar realităţi în timp ce pe altele sunt doar obiectul predilect al activităţii de intoxicare generală în care sunt maeştrii demagogii de serviciu. Am încercat deci a înscrie un tablou lacunar al problemelor cu care se confruntă Romania într-o lume în mişcare. „Specialitatea” mea nu sunt opiniile zilnice, despre orice subiect. Ca atare stilul multor intervenţii este opintit şi insistenţa în a argumenta afirmaţiile poate deveni plictisitoare. Fără realitatea cifrelor şi ponderarea raporturilor între cauze şi efecte exerciţiul opiniei mi se pare însă a fi o distracţie profesionalizată: o las cu plăcere altora. În decursul vieţii am avut şansa de a întâlni şi de a beneficia de amiciţia protectoare a câtorva maeştri autentici, înţelepţi şi oneşti, pe care aş dori cândva să îi evoc. Doar despre doi dintre ei vorbesc în aceste pagini. De la unul – Eugenio Garin – am înţeles mai bine decât de la toţi ceilalţi care este semnificaţia autentică a noţiunii de umanism, cum a evoluat ea în secolele ce au urmat discuţiilor aprinse între învăţaţii ce se întâlneau în a doua jumătate a secolului al XV-lea într-o vilă de pe colinele florentine. Sper ca această înţelegere să traverseze şi paginile cărţii. De la celălalt am înţeles cum starea interioară intelectuală definită de noţiunea la care m-am referit se poate transforma în fapte de viaţă, chiar dacă pentru ele este necesar să înfrunţi primejdia extremă. Pentru acest Maestru – pe care din decenţă nu-l numesc deoarece el este prezent în imaginarul meu zilnic – hulit de unii inconştienţi din România, de cei pentru care orice acţiune, oricât de nobilă prin efectele sale, poate fi subiect de terfeleală, o comunitate umană ameninţată cu exterminarea şi care trăieşte permanent sub sabia lui Damocle, a plantat un măslin pe o colină a Ierusalimului… Acestor două Umbre le-am dedicat rândurile din cartea ce în aceste zile se va afla în librării.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: