-Criza concepţiei despre criză şi crizele globale posibile

Exista o normalitate a crizei care face ca insusi conceptul de criza sa fie, in ochii celor care privesc fenomenele politice sociale de la distanta si fara a fi prea atinsi de ele, relativizat. Atunci cand incape pe mana istoricilor sau – in zilele noastre – a interpretilor (indiferent de culoarea lor politica si de perspectiva metodologica a analizelor) situatiei lumii contemporane, tentatia simplificarii didactice duce adeseori la definirea unor fenomene complexe in culori contrastante: alb si negru. Extrapolarea “culorii fenomenelor” dintr-o contextualitate complexa duce de cele mai multe ori la ignorarea fundalului pe care se petrec, a zonelor gri din acesta, al asa numitei “normalitati” in care, de regula, isi are radacinile criza: pata de negru contrapusa albului – simbol (de prea multe ori iluzoriu) al stabilitatii si pacifismului. Ignorarea cadrului in care se petrece criza face ca notiunii respective sa i se atribuie conotatii largi, elastice, ceea ce nu poate genera decat confuzie in ce priveste ideea pe care ne-o putem face despre normalitate. Analistii politici din diferite tari – in special occidentale – denumesc sistematic, de pilda, momentele de tensiune intre Israel si palestinieni, sau intre Israel si unele tari arabe si nearabe (precum Iranul) din aria Orientului Apropiat si Mijlociu, precum “momente de criza”. In criza ar fi reintrat relatiile Israelului cu lumea musulmana in urma recentei interventii impotriva militiilor Hezbollah din Liban. Fireste, comunitatea internationala vrea sa “stinga criza” si atunci se pune pe picioare o armata de pompieri sub drapelele O.N.U. Rezultatul “convingatoarei” sale viitoare prezente in Liban consta pana acum in faptul ca premierul Olmert a hotarat sa intareasca prezenta coloniilor evreiesti in Teritorii, decizia respectiva fiind luata in acelasi timp cu declaratia Presedintelui Iranului in legatura cu continuarea programului de imbogatire a uraniului (ceea ce face din tara sa un potential producator de armamente nucleare) si cu declaratia (5 sept. a.c.) Presedintelui George W. Bush prin care acelasi presedinte al Iranului este definit “un tiran, periculos ca si Al Qaeda”.

Partea proasta este ca aceasta criza, pe care o parte a comunitatii internationale, aceea care are simtul responsabilitatii, doreste s-o potoleasca recurgand la apelurile la ratiune si punand in miscare “forte de interpunere” pentru a da consistenta eforturilor diplomatice vizand “intelegerea intre popoare”, dureaza, cu suisuri si coborasuri (nu foarte repezi) de la 1948. Este deci vorba despre o criza care se manifesta in interiorul – paradox!? – starii de normalitate a crizei. Razboiul Suezului (1956), razboiul din 1967, cel din 1973, episodul libanez din 1982 sunt, din punctul nostru de vedere, doar fenomene de super-criza din cadrul normalitatii crizei permanente. Poate insa un Stat sa-si cladeasca existenta pasnica pe temeliile unei crize permanente in raporturile cu vecinii? In pri-vinta normalizarii raporturilor cu acestia, Israelul are margini reduse de manevra si dupa episodul recent al conflictului din teritoriul libanez (cu Hezbollah) a reaparut la suprafata reticenta atavica a Ierusalimului in a veni in intampinarea solicitarilor adversarilor, reticenta care a dus la ingroparea acordurilor de la Oslo din 1993 si care acum nu poate fi decat intarita de declaratia din 26 octombrie 2005 a presedintelui Ahmadinejad: “Israelul trebuie sters de pe harta geografica”.

Se vorbeste insistent despre o criza a raporturilor intre Iran si comunitatea internationala. Consideratia este corecta datorita faptului ca starea de normalitate a raporturilor importantei tari condusa de un presedinte foarte putin responsabil – incurajat de un cler extremist si la fel de putin responsabil – deriva din adeziunea acestei tari la principiile Cartei O.N.U., organizatie care prin Rezolutia 1696 a solicitat Teheranului incetarea productiei de uraniu imbogatit. Aceasta da, este o criza, deoarece “normalitatea” la care se raporteaza O.N.U. este aceea a raporturilor din cadrul organizatiei din care face parte si o tara care, in virtutea subscrierii principiilor Chartei, trebuie sa dea dovada ca isi controleaza potentialele porniri agresive.

Acele porniri pe care in lumea studiilor si politicii multi le considera un produs derivat a ceea ce intr-un articol din 1979 Michel Ledeen, cercetator al istoriei fascismului si amic al grandiosului interpret al acestuia care a fost prof. Renzo de Felice, a definit precum “islamo-fascism”, referindu-se, evident, la formula ideologic-stata-lista a “revolutiei lui Khomeini”. Revolutie care continua. La mijlocul lunii trecute, presedintele George W. Bush a reactivat notiunea de “islamo-fascism” si a definit astfel conturul unei maxime tensiuni in raporturile Statelor Unite cu Iranul, propunandu-le precum cadru conceptual de definire a situatiei raporturilor comunitatii internationale – reprezentate de O.N.U. – cu respectiva tara. Nu se poate vorbi, insa credem, de o “criza” a raporturilor S.U.A. cu Iranul. Acea criza exista inca din 1979, de la venirea lui Khomeini si a clerului la putere in Iran, de la transformarea acestei tari intr-o teocratie opaca la solicitarile democratizarii si modernizarii vietii publice, ostila Marelui Satana, adica a paladinului democratiei: S.U.A.

Cititorul isi aminteste ca relatiile intre S.U.A. si U.R.S.S. au cunoscut, din perspectiva analistilor lumii moderne, un moment de “mare criza” in 1962, cand lumea a stat “pe muchie de cutit” din cauza introducerii rachetelor cu incarcaturi nucleare ale Armatei Rosii pe teritoriul Cubei. Ca sa definim insa acea situatie precum criza ar trebui sa acceptam ca Razboiul Rece, inceput practic in ziua de 9 mai 1945, odata cu capitularea Germaniei, si pe fundalul caruia s-a proiectat “criza rachetelor”, ar fi fost o “epoca normala”, a “normalitatii confruntarii”. Reprezentantii celor doua blocuri stateau fata in fata in Consiliul de Securitate si se confruntau si in Adunarea Generala: se recunosteau, unii formal si de pe pozitii ideologice si geopolitice diferite de cele ale reprezentantilor “lumii libere”, in substanta Chartei O.N.U. “Criza rachetelor Hezbollah” ar putea fi comparata – constienti fiind de faptul ca asemenea puneri in ecuatie pot aparea fortate, date fiind imprejurarile istorice diferite in care au loc fenomenele – cu criza rachetelor din Cuba, cu precizarea unei diferente esentiale care consta in faptul ca nici un stat islamic nu este reprezentat in Consiliul de Securitate si a unei asemanari fundamentale care consta in faptul ca puteri totalitare, carora li se poate aplica, prin extensie, denumirea de islamo-fasciste, faciliteaza instalarea de capa-citati de distrugere a unui stat in imediata vecinatate a acestuia si le pun in functiune stimulan forte ostile acestuia. Criza in interiorul crizei permanente se suprapune, in acest caz, peste situatia de criza in interiorul falsei normalitati: atat Libanul, cat si Siria, Iranul si Israelul, partea permanent amenintata cu exterminarea – ca sa nu mai vorbim de altii care sufla in focul starii conflictuale permanente de acum din Orientul Mijlociu – sunt membri ai O.N.U., fac parte din “comunitatea dialoganta” care se recunoaste in principiile acesteia. Impotriva Iranului “comunitatea dialoganta” la care ne referim nu va lua masuri “tari”, nu va inaspri sanctiunile, deoarece dupa ani de fluctuare a preturilor petrolului deasupra benzii de fluctuare stabilita de OPEC casieriile guvernului de la Teheran sunt pline si se considera ca el poate face fata unor sanctiuni, in timp ce giganti precum Rusia si China, tari membre ale Consiliului de Securitate, nu-si pot paraliza o parte a aparatelor productive. Problema opririi

cursei Iranului catre inarmarea nucleara se anunta deci plina de neprevazut si de riscuri care vor aparea mai clar in viitoarele saptamani. Pana acum singura tara care a acceptat, dupa negocieri cu comunitatea internationala, sa renunte la un program nuclear a fost Africa de Sud. Africa docet.

Consecintele unei tensionari cu efecte ireversibile a relatiilor Iranului cu S.U.A. ar marca, dat fiind contextul, o criza politico-militara globala, cu efecte devastatoare economice si politice. Cum poate fi dezamorsata aceasta tensiune periculoasa, pusa in evidenta si de invectiva “de raspuns” adresata alaltaieri presedintelui George W. Bush de presedintele Mahmoud Ahmadinejad (“Bush este nimic in fata lui Allah… Suntem siguri ca lumea merge cu pasi repezi catre guvernarea de catre Islamul pur al Profetului Mahomed”) nu este inca limpede.

Aceasta criza efectiva, aflata la orizont si nu sub el, pare a fi apropiata cronologic, daca ne luam dupa Cassandrele economiei globale, de o criza bursiera de anvergura, in masura a zgudui multe economii, in special acelea fragile. Criticii lui Bernake, succesorul lui Greenspan la carma Federal Reserve, il acuza ca subestimeaza inflatia si ca este mereu in cautare de pretexte pentru a nu ridica rata dobanzii pana la 6%. Bursa ame-ricana este bantuita de fantoma caderii din “ziua neagra” de luni 19 octombrie 1987, cand indicele Dow Jones a pierdut, dintr-un foc, 22,6% din valoare. Se sustine ca actualul context economic si actualele evolutii ale pietei de capital sunt asemanatoare cu acelea care au provocat crahul de acum aproape un deceniu. El a fost urmat de o relativa perioada calma si de cresterea indicilor in anii presedintiei Clinton, marcata spre final de dezumflarea bulei titlurilor tehnologice in intervalul 2000-2001, titluri care nici pana astazi nu au recuperat. “Bula” care ar trebui sa se dezumfle acum ar fi, dupa parerea analistilor, aceea formata in jurul pietei imobiliare, un “surogat” menit a inlocui oprirea galopului nebunesc al “noilor tehnologii”. Catre o asemenea previziune sunt orientati toti cei care considera ca oscilatiile puternice ale bursei reprezentata in grafic in forma de W sunt preludiul unei grave caderi a titlurilor. Pentru economiile unor tari europene (si nu numai pentru ele), care abia isi trag respiratia dupa o perioada de aproape stagnare (Germania, Franta, Italia etc.) efectele unei crize bursiere sunt de neprevazut, asa cum de neprevazut sunt si pentru tarile unde cresterea PIB are un sti-mulent serios in sectorul imobiliar. Criza conceptului de criza la care ne-am referit nu altereaza validitatea teoriei marxiste a crizelor economice ciclice si inevitabile ale sistemului capitalist, a carui universala expansiune este expresia “normalitatatii” economice a lumii in care traim.

Prezenta spectrului unei caderi a bursei, cu relativele consecinte ce pot zgudui din nou in special economiile fragile, poate avea loc pe fundalul unei crize politice internationale reale, cu efecte in lant, devastatoare. Sa speram ca in ciuda acceptiunii labile atribuita de unii oameni politici (sedusi de sirenele nucleare) conceptului de criza, in fata perspectivei participarii la un dezastru isi vor recapata uzul ratiunii.

Cronica Română

%d blogeri au apreciat asta: