-Celţii în Transilvania

In a doua etapa a culturii La Tène, subîmpartita de arheologi dupa criterii functionale, stilistice si cronologice, în perioadele B1 si B2 (400-250 î.Cr.), în lumea celta se înregistreaza importante schimbari culturale, iar expansiunea teritoriala ajunge la apogeu1. Cuceririle celte (Magazin istoric, nr.4/1969, 8/1976) cuprind, în aceasta perioada, un teritoriu care se întinde din insulele britanice – la vest, pâna în Asia Mica – la est, si din Italia si Grecia – la sud, pâna în partea centrala si de nord a Germaniei. In Europa centrala marile comunitati tribale celte îsi exind dominatia de-a lungul întregului sec. IV î.Cr.

Pe teritoriul Boemiei si, ulterior, al Moraviei si Slovaciei, s-au stabilit triburile boilor, în timp ce la miazanoapte, în Câmpia Panonica, ajung triburile anartilor si, mai jos, în jurul cotului Dunarii, la nord de Budapesta, cele ale eraviscilor. In jurul anului 60 î.Cr. teritoriile gruparilor tribale celte mentionate mai sus sunt atacate de getii lui Burebista, care ocupa asezarile fortificate mai importante, cum sunt Zemplin, Budapesta-Gellert, Zidovar.

In spatiul intra – si extracarpatic al regatului dac al lui Burebista, aceiasi celti au exercitat, numai partial în mod direct, un control militar si politic efetiv, cu interesante influente culturale, pâna pe la mijlocul sec. III î.Cr. Prezenta lor pe actualul teritoriu al României este semnalata, pentru prima oara, în a doua jumatate a sec. IV î.Cr.

Pe la sfârsitul sec. IV î.Cr. si începutul secolului urmator, se constata avansarea lor, mai mult sau mai putin masiva, spre centrul Transilvaniei. Pe teritoriul de est si nord-est al muntilor Apuseni, în bazinul Tisei si al afluentilor ei, autohtonii învinsi faceau parte din triburile scite sau traco-ilirice, în timp ce pe cursul Muresului erau asezate populatiile dace si o mica comunitate de triburi.

Se pare ca autohtonii au fost învinsi în urma unor confruntari de mare intensitate. O confirmare în acest sens o reprezinta din inventarul mormintelor gasite în necropolele celte documentate arheologice din Transilvania: abund armele si obiectele utile vietii cotidiene ale razboinicului. In necropolele din Apahida, Ciumesti, Aradu Nou s-au gasit resturi de care de lupta, securi, coifuri si scuturi. In Transilvania celtii au pus sub control zonele cele mai fertile pentru agricultura si cresterea animalelor si au valorificat imediat minele de fie si argint.

Se presupune ca, dupa o perioada de ciocniri între patura dominanta celta si populatia autohtona a dacilor, între ele s-au stabilit raporturi de convetuire: în zonele locuite prezenta acestora din urma este atestata de obiecte care, din punct de vedere stilistic si tehnic, apartin perioadei anterioare cuceririi.

Cultura materiala a celor învinsi era inferioara celei a cuceritorilor. Arheologic, s-a constatat un transfer firesc de forme si tehnici noi catre populatia dominata si comunitatile dace ramase autonome, ca urmare a unei probabile retrageri a populatiei spre zonele deluroase si de munte, mai fertile. Autorii antici nu citeaza nume de triburi celte stabilite în partea de apus a teritoriului României de azi. Confruntând informatiile furnizate în sec. I î.Cr. de Cesar (De belló gallico) si sec. II d. Cr. de Ptolemeu (Geografia), se pare ca în partea de este si de vest a muntilor Apuseni s-au stabilit, în perioada despre care am vorbit, anartii. La sud, de-a lungul Dunarii, este atestata arheologic prezenta scordiscilor. Este probabil vorba despre o extindere a zonei controlate pe partea dreapta a Dunarii de puternica uniune tribala celta a scordiscilor, aceiasi care, împreuna cu membrii triburilor – consolidate în partea de nord-vest a actualei Bulgarii – si cu dacii, au pus în dificultate în sec. II î.Cr. întarirea pozitiilor romane la sudul marelui fluviu.

Puterea celtilor n-a depasit lantul Carpatilor. In deplasarea catre est triburilor lor au urmat cursul Dunarii. Periculoasa lor coborâre spre sudul Peninsulei Balcanice, blocata temporar de Alexandru cel Mare si dupa aceea de Lisimah, a devenit imposibil de oprit la începutul sec. III î.Cr.. Pentru Grecia ea s-a transformat într–un dezastru semnalat în anul 278 î.Cr., când au devastat si jefuit pâna si sanctuarele din Delfi. Regrupate partial, dezordonat, catre nord, câteva grupari au fondat, efemerul regat Tylis, iar altele s-au reîntros în Illiria, unde au regasit o relativa omogenitate în jurul uniunii tribale a scrodiscilor care, dupa ce si-au consolidat puterea în zona cuprinsa între Sava si Dunare, zadarniceau în continuare puterea romana în crestere.

Cercetarile arheologice probeaza ca civilizatia adusa de celti în partea de vest a teritoriului actual al României a atins nivele tehnico-expresive superioare, în sec. III î.Cr. necropolele celtice rareori cuprind un numar mai mare de 50-70 morminte. De la aceasta regula fac exceptie numai doua necropole, acela de la Piscolt (judetul Satu Mare) si Fântînele (jud. Bistrita Nasaud), care sunt formate din 150 morminte. Daca la aceasta mai adaugam si faptul ca prezenta celta în partea de vest a româniei este atestata în peste 150 de asezari si necropole, avem o idee mai clara despre modul în care o populatie razboinica a controlat un teritoriu destul de întins, folosind caile naturale de comunicatie.

In comunitatile tribale celte prezente pe teritoriul României se pare ca diferentierile sociale n-au fost prea puternice. Inventarul mormintelor lasa de banuit pozitia speciala pe care o aveau razboinicii si, mai ales, anumiti sefi ai clanului înmormântati cu armele si vesmintele lor bogat ornamentate. Chiar si în mormintele sotiilor lor s-a gasit un bogat trusou funerar format din fibre, siraguri, bratari, cordoane din lanturi etc., totul la un loc cu ofrane depuse în vase de o calitate modesta, prelucrate prin strunjire. De notat ceramica autohtonilor, gasita atât în asezarile în care acestia locuiau împreuna cu celtii cât si în asezarile unde traiau în mod autonom ceramica prelucrate înca manual.

Arheologii români au atras atentia, pe buna dreptate, ca, desi cultura celtilor stabiliti în zonele transilvane apartine tipologic culturii celte central-europene si occidental, anumite caracteristici sunt rezultatul unei „contaminari” produse prin impactul cu populatiile cu care au venit în contact. Chiar daca în necropolele celtice, situate în partea de vest a României, s-au descoperit morminte fie de înhumare, fie de incinerare în urna, în majoritatea mormintelor ritualul este acela de incinerare într-o groapa, practica neuzuala la celtii din Europa centrala si de vest, dar foarte comuna la tracii din grupul cultural Szentes-Vekerzug.

In suita ceramicii celtilor stabiliti între Tisa si Carpati se regasesc, în plus, tipologii greco-trace (brose, cesti etc), care nu se afla printre descoperirile celte din Europa centrala si de vest. In mormintele si asezarile celte din spatiul intercarpatic s-au gasit obiecte de lux de provenienta greaca certa, ceea ce nu exclude contactul – prin intermediul traco-getilor – cu coloniile grecesti de la Marea Neagra. Alte obiecte, descoperite în asezarile si necropolele celte din Transilvania indica limpede contactul cu populatiile gete, situate la nordul si sudul Dunarii, si cu tracii din sud.

Daca luam în considerare si trasaturile provenite din mediul dac se poate afirma ca, începând din sec. III î.Cr., în lumea celta stabilita în Transilvania, la est si vest de Apuseni, au fost asimilate o serie de aspecte culturale care au facut din cultura celta a epocii o cultura de avangarda. Fapt este ca, dupa destramarea efectiva a dominatiei celte în zona, în sec. II î.Cr., multe dintre aspectele ultimei faze a culturii celte se vor regasi în cultura materiala a dacilor. Aceasta „asociere” de tip cultural „sui generis” este sintetizeata în expresia semnificativa a baterii monedelor. In lumea celta din sec. III î.Cr. si chiar dupa aceea, au circulat monede care nu au erau altceva decât imitarea unor monede grecesti, a monedelor macedonene si a dinarilor republicani romani.

Deja, catre sfârsitul sec. III î.Cr., se pare ca celtii stabiliti în partea de nord-vest a Dunarii batusera împreuna cu dacii, monede de argint, imitând tetradrahmele lui Filip al II-lea. Este vorba despre emisiuni care corespund tipului Tulghies – Muresu-Mare. Acesta e un caz tipic de „mimesis”, care ne indica tendinta de aliniere a culturilor care au stat la baza economiilor si culturilor mai evoluate.

În româneşte de Gabriela GEROTA

%d blogeri au apreciat asta: