-Când paratrăznetul Occidentului emite fulgere

Sambata 10 septembrie 2005, la Mantova, oras unde se intalnesc anual cu publicul, in cadrul unor serii de manifestari organizate de municipalitate, unii dintre cei mai cunoscuti oameni de cultua ai timpurilor nostre, Art Spiegelman (n. 1948), autorul unor populare coperti ale cotidianului “New Yorker” si parinte al celebrului ciclu de benzi desenat e intitulat Maus, in care este povestita in imagini si text tragedia Holocaustului, nazistii fiind reprezentati precum imense pisici iar victimele precum soricei, a facut unele declaratii aparent socante, dar al caror continut, la distanta de nu mai putin de un an de la enuntare, par avea va-loare de premonitie. “Cred – a spus, printre altele – ca daca noi evreii ar fi trebuit sa avem o natie, aceasta ar fi trebuit sa se nasca in Germania. Crearea Israelului, prin care se realiza un mit al antichitatii, s-a dovedit a fi o adevarata nebunie. Acum nu ne mai ramane de facut altceva decat sa lucram cu si pe consecintele greselii facute. Dar nu cred ca se va putea ajunge la o oarecare normalitate in Orientul Mijlociu in viitorii zece ani”. Opinia lui Spiegelman pare a fi cu atat mai socanta cu cat ea provine din partea unui descendent dintr-o familie de evrei supravietuitori trecerii prin lagarele de exterminare. Ea s-a intalnit in mod paradoxal in zilele respective cu opinia scriitorului libanez Elias Khuri pentru care Israelul este “singurul exemplu de mit istoric realizat”. Voind probabil sa insinueze prin aceasta ca Israelul este o constructie artificiala, intelectuala, Khuri nu a afirmat in nici un caz ca ea poate fi desfiintata.

Orice consideratie privind oportunitatea sau lipsa de oportunitate a intruparii intr-o Forma-Stat a unui mit istoric sau refe-ritoare la “gresirea teritoriului” in care, dupa zeci de secole de pribegie a apartenentilor la religia iudaica, s-ar fi putut realiza coagularea sentimentului comunei origini si comunelor suferinte in sentimentul apartenentei la aceeasi natiune, are, dupa implinirea procesului istoric ce a dus la nasterea Israelului, un caracter pur teoretic. Istoria prezentului nu se poate scrie luand in considerare supozitii privind evolutiile posibile alternative din trecut: ele se pot propune doar ca o speculatie intelectuala. Politica internationala se confrunta, in periodicele ei tentative de rezolvare a crizelor tot atat de periodice din Orientul Mijlociu, cu necesitatea re-plecarii de la premisa ca Israelul este o realitate ce nu mai poate fi pusa in discutie. Guvernele unor state ale Occidentului industrializat, ale caror intocmiri politice sunt la fel de democratice cu cele ale Israelului si ale caror institutii actioneaza in conformitate cu aceleasi principii cu care actioneaza institutiile Israelului – cu diferenta ca acestea din urma traiesc permanent sub spectrul declansarii alarmelor chemand la lupta pentru supravietuire – “uita” uneori, datorita unor oportunisme legate de exigentele politicii interne si atitudinii aliatilor din coalitiile aflate la carma, ca la luarea cu asalt a unei oranduiri democratice dintr-un stat suveran, acesta din urma nu poate raspunde constant cu pipa pacii. In zilele din urma unele guverne occidentale, prevalent de stanga, au indemnat Israelul sa nu raspunda intr-o “maniera disproportionata” la atacurile cu rachete lansate din teritoriul libanez de militiile Hezbollah. Este notoriu faptul ca acestea sunt incurajate, finantate si inarmate de Siria si mai ales de Iran, stat in fruntea caruia se afla un presedinte ce neaga Holocaustul, pentru care Israelul este o constructie artificiala ce trebuie desfiintata. Acelasi presedinte al Iranului sfideaza comunitatea internatio-nala incurajand o periculoasa escaladare a tensiunii din Orientul Apropiat prin promovarea de programe nucleare a caror finalitate militara este, tinand cont de context, neindoielnica. Formatiunea Hezbollah, de el sustinuta, cu binecuvantarea aripii intransigente a clerului fundamentalist iranian, are reprezentanti in Guvernul Libanului, desfasoara activitati militare pe cont propriu, promoveaza o strategie a provocarii care nu are alt scop decat destabilizarea regiunii, stimularea de reactii militare din partea adversarului in scopul impulsionarii procesului de strangere a randurilor tarilor arabe sau musulmane din zona in jurul fanaticilor care – precum membrii conducerii Hamas, acum detinatori ai franelor puterii in guvernul Autoritatii Palestiniene – din distrugerea Israelului si-au facut o meserie.

De cateva decenii, unul dintre nodurile focale ale tensiunilor internationale este reprezentat de relatia Israelului cu populatia palestiniana din Teritorii si cu acei vecini nelinistiti care atata focul urii rasiale si religioase.

In ultimii ani si in special dupa acordurile de la Oslo din 1993, guvernele israeliene au comis erori de evaluare si au contribuit indirect, prin continuarea crearii de colonii in Teritorii, la hranirea sentimentelor de ostilitate fata de statul evreu. Procesul de retragere din Gaza si de desfiintare a unor colonii din Cisiordania, inceput de guvernul Sharon, este rezultatul constientizarii faptului ca tensiunea cauzata de excesul de avant teritorial prin aplicarea doctrinei faptului implinit poate fi contraproductiva sau chiar periculoasa pe termen mediu. Confruntata cu noul val de pragmatism politic israelian, menit a dezamorsa tensiunile generate de excese anteriore, partea adversa, pentru intretinerea starii de agitatie in jurul propriilor obiective nu avea alt mijloc de exprimare politica decat intetirea luptei armate. Scenariul acesta se repeta de altfel de cateva decenii. Periculozitatea situatiei actuale este diferita insa de aceea a altor situatii precedente (1967; 1982 – anul invadarii Libanului pentru izgonirea Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei etc.) prin eventuala dramaticitate a consecintelor sale: radicalizarea conflictului si implicarea Iranului in treburile Libanului (prin Hezbollah) poate face ca acesta sa devina unul dintre actorii politicii mediteraneene.

Absenta Europei de pe scena diplomatica in cazul conflictului din Orientul Mijlociu a fost mai mult decat evidenta. Intalnirea colegiala organizata la Roma (miercuri 26 iulie, dupa intoarcerea secretarului de stat Condoleezza Rice dintr-o calatorie de explorare in Orientul Apropiat) de ministrul de externe al Italiei, Massimo D’Alema, in scopul stabilirii unei exit strategy din criza actuala nu are, dupa opinia noastra, prea multe sanse de reusita. Spre deosebire de Italia, care considera ca Israelul foloseste forta “in mod disproportionat in raport cu loviturile primite”, Statele Unite acorda – s-a exprimat clar in acest sens G. W. Bush la intalnirea sefilor de state si guverne a Grupului celor 8 de la Sankt Petersburg – un sprijin neconditionat Isralelului, aflat “in legitima aparare”. Din pacate, in ultimele decenii, politica U.E. cu tarile musulmane intrate in orbita fundamentalismului islamic a fost orientata de “doctrina strutului”, adica a infundarii capului in nisip. A plouat, la toate nivelele, cu declaratii privind inexistenta unui “conflict de civilizatie” in timp ce el se afla de mai multa vreme sub ochii nostri si nu se doreste – in numele drepturilor omului, dar mai ales in numele intereselor legate de aprovizionarea cu petrol – a se lua act de faptul ca exista cu adevarat. Israelul a devenit, intr-un asemenea context, un veritabil paratraznet al Occidentului: idiosincraziile si fanatismele anti-occidentale din Orientul Mijlociu islamic se varsa in mare parte in capul sau. In momentul in care paratraznetul incepe sa functioneze in sens invers, adica sa emita si el fulgere, precum se intampla acum prin loviturile date Autoritatii Palestiniene si Hamas in Gaza si prin atacurile impotriva infrastructurilor Hezbollah din Liban, apare la orizont teoria “raspunsului disproportionat”. In anumite tari europene, pacifistii – ale caror idealuri nobile sunt mereu de apreciat, in afara cazului in care nu corespund exigentelor legate de autoaparare ale unei tari in care locuiesc nu doar cetateni israelieni evrei, ci si cetateni israelieni de origine araba – si impreuna cu ei alte grupuri politizate in sens unic manifesta impotriva atacurilor Israelului in Liban, indreptate impotriva bazelor Hezbollah si infrastructurilor ce faciliteaza actele de agresiune ale acesteia. Costurile in vieti umane si materiale ale acestor atacuri este deja enorm. O solutie trebuie gasita: nu insa prin indemnarea Israelului de a-si incrucisa mainile.

Vineri 21 iulie a.c., dna Hillary Clinton, senator democrat a carui voce in politica americana are si va avea o pondere importanta, i-a invitat pe oamenii politici din propria tara sa se identifice cu populatia Israelului: “As dori sa va imaginati – a spus – ca sunteti atacati cu rachete din Mexic sau Canada. Ce ati face? Am sta si am privi sau ne-am apara?”. In atitudinea dnei Hillary Clinton, un posibil candidat la functia prezidentiala la viitoarele alegeri, pana si concurentii din interioriul propriului partid vad o denuntare clara a “fortelor totalitare din secolul al XXI-lea, a acelor inamici ai drepturilor umane” care pun in pericol existenta Israelului.

Pentru europenii obisnuiti cu existenta unui paratraznet numit Israel, catre care se orienteaza fulgerele furtunilor din Orientul Apropiat, opiniile respective nu pot fi trecute cu vederea. Prevederea situatiilor in care paratraznetul poate contracara fulgerele prin proprii emisiuni de electricitate nu a starnit pana acum interesul tarilor pentru care ofensiva violentei nu este un fapt atat de neobisnuit incat sa anihileze “politica strutului”.

Cronica Română

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: